Liv4Life

Autor: admin

  • Când simți că nu ești suficient

    Există o teamă despre care nu vorbim prea des nici noi adulții și cu atât mai puțin adolescenții: teama că, deși oamenii ne privesc, poate că nu ne văd cu adevărat. Putem fi înconjurați de colegi, să avem prieteni, să primim mesaje, like-uri, complimente și, cu toate acestea, să ne întrebăm în liniște:

    „Oare mă place cineva cu adevărat pentru cine sunt?”

    Poate că aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi pe care le avem: să fim văzuți nu doar observați nu doar ascultați nu doar plăcuți. Ci să fim văzuți în lucrurile pe care nu le spunem. Ne dorim să existe cineva care să observe când nu suntem bine, chiar dacă spunem „sunt ok”, cineva care să își amintească lucrurile mici pe care le povestim, cineva care să ne vadă dincolo de poze, de glume, de note, de haine, de rezultate și de imaginea pe care încercăm să o construim.

    Pentru un adolescent, poate fi foarte greu să simtă că nu este văzut de prietenii săi. Poate că grupul merge undeva fără el. Poate că mesajele lui rămân fără răspuns. Poate că prietenii par să se înțeleagă mai bine între ei. Poate că persoana de care îi place nu îi răspunde în același fel. Și, fără să își dea seama, un simplu moment de respingere se poate transforma într-o întrebare mult mai dureroasă:

    „Ce este în neregulă cu mine?”

    Aici apare capcana: începem să confundăm faptul că cineva nu ne-a ales cu ideea că nu merităm să fim aleși. Confundăm o prietenie care s-a schimbat cu propria noastră valoare. Confundăm lipsa de atenție a cuiva cu lipsa noastră de importanță. Cele două aspecte nu sunt același lucru. Faptul că cineva nu te vede nu înseamnă că nu există nimic de văzut în tine. Faptul că cineva nu te iubește așa cum ți-ai dori nu înseamnă că nu ești demn de iubire. Faptul că nu faci parte dintr-un anumit grup nu înseamnă că nu îți găsești locul nicăieri. Și poate că cel mai greu este să înțelegem asta atunci când ne dorim foarte mult să fim acceptați.

    Atunci când vrem să fim plăcuți, putem începe să ne schimbăm. Râdem la glume care nu ne amuză. Spunem „da” când vrem să spunem „nu”. Ne prefacem că nu ne pasă. Ne comportăm într-un anumit fel pentru a fi acceptați. Ne comparăm. Încercăm să fim mai interesanți, mai amuzanți, mai frumoși, mai talentați, mai populari. Și, încet, putem ajunge să nu mai știm unde se termină ceea ce suntem și unde începe ceea ce credem că trebuie să fim pentru ceilalți.

    Poate că una dintre cele mai importante întrebări ale adolescenței nu este: „Cum pot să fac să mă placă toată lumea?” ci: „Cine sunt eu atunci când nu încerc să îi conving pe ceilalți să mă placă?”

    Răspunsul nu apare imediat. Și este în regulă. Ne construim în timp, prin pasiunile noastre, prin lucrurile care ne fac curioși, prin oamenii cu care putem fi sinceri, prin greșelile din care învățăm, prin limitele pe care începem să le punem, prin momentele în care alegem să rămânem noi înșine, chiar dacă ar fi mai ușor să ne prefacem.

    Aici apare și cealaltă teamă: teama de a nu avea valoare. Uneori credem că avem valoare doar dacă reușim, dacă avem note bune, dacă suntem buni la sport, dacă suntem admirați, dacă avem un talent, acă arătăm într-un anumit fel, dacă avem mulți prieteni, dacă cineva ne iubește.

    Dar valoarea unui om nu poate fi măsurată prin toate acestea. Ele pot spune ceva despre ceea ce faci, despre ceea ce îți place sau despre ceea ce ai reușit. Nu spun cât valorezi ca persoană. Nu trebuie să câștigi ceva pentru a merita respect. Nu trebuie să fii interesant în fiecare zi pentru a merita prietenie. Nu trebuie să fii perfect pentru a fi iubit. Și nu trebuie să demonstrezi permanent că meriți să fii aici. Poate că uneori avem nevoie mai puțin să fim validați și mai mult să învățăm să ne cunoaștem. Să ne întrebăm:

    Ce îmi place mie?

    Ce mă face să mă simt eu?

    Cu cine pot fi sincer?

    Ce fel de prieten vreau să fiu?

    Ce lucruri sunt importante pentru mine?

    Ce aș face chiar și dacă nimeni nu m-ar aplauda?

    Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să construim ceva mai stabil decât popularitatea sau aprobarea celorlalți: sentimentul că știm cine suntem. Atunci când începem să ne vedem noi înșine cu mai multă blândețe, devine puțin mai ușor să suportăm momentele în care alții nu ne văd. Pentru că da, vor exista oameni care nu ne vor înțelege. Vor exista prietenii care se vor termina. Vor exista oameni pe care îi vom plăcea și care nu ne vor plăcea înapoi. Vor exista grupuri în care nu ne vom potrivi. Vor exista zile în care ne vom îndoi de noi. Asta nu înseamnă că nu avem valoare. Înseamnă că suntem oameni și că relațiile dintre oameni sunt complicate. Iar undeva, printre toate aceste încercări, poate că învățăm unul dintre cele mai importante lucruri despre noi: nu avem nevoie ca toată lumea să ne vadă pentru ca existența noastră să conteze.

    Avem nevoie de câțiva oameni lângă care putem fi autentici. Avem nevoie de spații în care putem crește.Avem nevoie de curajul de a ne descoperi. Și avem nevoie, poate mai mult decât orice, să nu ne abandonăm pe noi înșine doar pentru a nu fi abandonați de ceilalți. Pentru că valoarea ta nu începe în momentul în care cineva te alege. Era acolo și înainte.

  • Bucuria lucrurilor mici…care ne face mari

    Vedem în jurul nostru oameni care par să știe exact încotro merg și, fără să ne dăm seama, începem să ne întrebăm dacă noi nu cumva rămânem în urmă. Adevărul este că nu trebuie să ai toată viața pusă în ordine la 15, 16 sau 17 ani. Nu trebuie să știi acum cine vei fi peste zece ani. Poate că perioada aceasta din viață nu este despre a avea toate răspunsurile, ci despre a te descoperi. Există momente în care căutăm fericirea în lucruri mari: în reușite, în schimbări importante, în obiective atinse sau în visuri care par încă departe. Și, totuși, de multe ori, cele mai sincere forme de bucurie se ascund în lucruri simple: într-o conversație care ne face să zâmbim, într-o pasiune care ne umple timpul, într-o plimbare fără grabă, într-o melodie ascultată la momentul potrivit sau în prezența unui prieten alături de care putem fi noi înșine.

    Lucrurile mici au un fel aparte de a ne aminti că viața nu este alcătuită doar din momente spectaculoase. Ea se construiește, zi după zi, din gesturi, întâlniri, descoperiri și clipe aparent obișnuite. Iar atunci când învățăm să le observăm, începem să privim altfel și ceea ce avem deja.

    Pasiunile sunt, poate, una dintre cele mai frumoase forme prin care ne descoperim pe noi înșine. Fie că este vorba despre muzică, lectură, sport, fotografie, desen, dans sau orice altă activitate care ne aduce plăcere, o pasiune ne oferă mai mult decât un mod de a ne petrece timpul. Pasiunile nu trebuie să fie perfecte. Nu trebuie să te facă celebru. Nu trebuie să se transforme într-o carieră. Uneori, este suficient să îți placă. Pentru că atunci când faci ceva cu bucurie, începi să te cunoști. Descoperi ce te face să ai răbdare, ce te provoacă, ce te face curios. Înveți să nu renunți după prima greșeală și să te bucuri de un progres pe care poate doar tu îl observi.

    Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învățăm când creștem: nu trebuie să fii cel mai bun pentru ca ceea ce faci să aibă valoare.

    La fel se întâmplă și cu prietenii. Există oameni cu care râzi până te doare burta. Oameni cărora le trimiți un mesaj atunci când ai o zi proastă. Oameni cu care poți sta în liniște fără să fie ciudat. Oameni care îți cunosc cele mai mari emoții și cele mai mici bucurii. Există prietenii care te schimbă. Nu pentru că te transformă în altcineva, ci pentru că te ajută să devii mai mult tu. Un prieten adevărat poate fi omul care îți spune „încearcă” atunci când ți-e teamă. Cel care te ascultă fără să te grăbească. Cel care se bucură sincer când îți reușește ceva. Cel care îți amintește cine ești atunci când tu uiți. Evoluția nu înseamnă întotdeauna să ajungi undeva ci inseamnă să te schimbi puțin câte puțin, să ai mai mult curaj decât anul trecut, să înveți să spui ce simți, să înțelegi că nu trebuie să fii pe placul tuturor, să îți găsești o pasiune, să renunți la o prietenie care nu îți mai face bine și, mai ales, să înveți să te bucuri de drumul pe care ești.

    Unul dintre cele mai frumoase lucruri ale vieții este faptul că nu trebuie să așteptăm mereu momente extraordinare pentru a ne simți împliniți. Putem găsi bucurie în prezent, în lucrurile pe care le facem cu drag și în oamenii alături de care ne simțim bine. Iar aceste bucurii nu sunt doar o destinație, ci și o sursă de evoluție. O pasiune ne poate deschide un drum. O prietenie ne poate da curaj. Un moment simplu ne poate schimba perspectiva. Un pas mic ne poate apropia de cine vrem să devenim. O viață frumoasă nu se construiește doar din mari reușite, ci și din pasiuni care ne aprind curiozitatea, prietenii care ne dau sentimentul de apartenență și momentele simple în care realizăm că avem motive să fim recunoscători.

    Bucuria lucrurilor mici nu înseamnă să visăm mai puțin. Înseamnă să învățăm să ne bucurăm de drumul către visurile noastre. Iar uneori, tocmai în acest drum se află cea mai importantă parte a evoluției noastre. Uneori avem impresia că trebuie să facem lucruri extraordinare ca să simțim că mergem înainte. Să avem rezultate bune. Să știm deja ce vrem să devenim. Să fim buni la ceva. Să avem mulți prieteni. Să avem un plan.

    Iar uneori, ne descoperim în cele mai mici lucruri. În melodia pe care o asculți de zeci de ori pentru că îți spune exact ceea ce nu reușești să spui. Într-o carte care te face să privești lumea puțin diferit. Într-un desen, într-un meci, într-un dans, într-o fotografie, într-un instrument pe care înveți să-l cânți sau într-un hobby pe care poate nimeni altcineva nu îl înțelege la fel ca tine.

    Pentru că adolescența, și chiar viata, nu este doar despre examene, alegeri, planuri și întrebarea „ce vei face în viitor?”. Este și despre serile în care râzi fără motiv, despre conversații care durează până târziu, despre prima dată când îți iese ceva la care ai muncit, despre emoția de dinaintea unui spectacol sau a unei întâlniri, despre o plimbare cu prietenii, despre o melodie care devine „a voastră”, despre toate acele momente care, atunci când se întâmplă, par obișnuite, dar peste ani s-ar putea să fie exact cele de care îți vei aminti cel mai mult.

    Uneori, nu trebuie să alergăm atât de tare spre versiunea „perfectă” a noastră. Avem voie să fim încă în căutare, să încercăm, să greșim, să schimbăm direcția, să descoperim lucruri noi, să ne bucurăm de ceea ce ne place și de oamenii care ne fac bine.

    Pentru că, de fapt, devenim cine suntem nu printr-un singur moment extraordinar, ci prin sute de momente mici: o pasiune care ne aprinde sufletul, o prietenie care ne dă curaj, un vis care începe timid, o reușită mică, o lecție învățată, un „hai să încerc” spus atunci când ne era frică, poate că lucrurile mici nu sunt deloc mici, poate că ele sunt chiar locul în care omul deveni o versiune mai bună.

  • Încrederea se construiește, in timp, prin fapte

    „Poți avea încredere în mine.” Probabil ai auzit această frază de multe ori. Poate ți-a spus-o un prieten, un coleg sau chiar cineva de care ai început să te apropii foarte mult. De unde știi că poți avea cu adevărat încredere într-un om?

    În adolescență, prieteniile și relațiile cu ceilalți pot deveni foarte importante. Ai nevoie de oameni cu care să vorbești, să râzi, să împărtășești lucruri pe care nu le-ai spune oricui și să simți că aparții unui grup. Tocmai de aceea, atunci când cineva îți câștigă încrederea, persoana respectivă poate deveni foarte importantă pentru tine.

    Problema apare atunci când vorbele și faptele nu se potrivesc. Uneori, oamenii ne spun exact ceea ce vrem să auzim. „Poți conta pe mine.” „Nu te voi dezamăgi.” „Voi fi aici.” Sunt cuvinte frumoase și, atunci când avem încredere în cineva, avem tendința să le credem. Dar încrederea adevărată nu se construiește doar din cuvinte. Se construiește din fapte repetate în timp.

    Poți spune cuiva că îi ești prieten, dar prietenia se vede atunci când îl respecți, când îi păstrezi un secret, când îl asculți sau când rămâi alături de el într-un moment dificil. Poți spune că ești de încredere, dar acest lucru se dovedește prin felul în care te porți atunci când nimeni nu te obligă să faci ceea ce ai promis. Când vorbele și faptele nu se întâlnesc poate fi dureros. Poate am primit promisiuni care nu au fost respectate sau am observat că, deși cineva spunea că îi pasă, comportamentul său transmitea altceva.

    Atunci apare întrebarea: „Dacă eu am avut încredere, iar celălalt nu a fost acolo, ce mai rămâne?” Rămâne, înainte de toate, o experiență. Poate una care doare, dar care ne învață ceva important: oamenii trebuie cunoscuți nu doar după ceea ce spun, ci și după ceea ce fac.

    Asta nu înseamnă că trebuie să devenim suspicioși sau să nu mai avem încredere în nimeni. Înseamnă să învățăm să oferim încrederea treptat și să fim atenți la consecvența dintre vorbe și comportament.

    Încrederea nu înseamnă să ignori semnalele Uneori, când ținem foarte mult la cineva, găsim explicații pentru comportamentul său: „Poate a uitat”, „Poate nu a avut timp”, „Poate data viitoare va fi altfel”. O greșeală se poate întâmpla oricui. Însă atunci când aceeași situație se repetă mereu, faptele încep să transmită un mesaj. Încrederea se construiește din lucruri mici: să fii sincer, să îți respecți promisiunile, să nu folosești împotriva cuiva lucrurile pe care ți le-a spus în privat și să îi respecți limitele.

    Este important să putem observa aceste lucruri fără să ne învinovățim pentru că am avut încredere. Faptul că ai avut încredere într-o persoană nu te face naiv. Înseamnă că ai fost sincer. Ceea ce contează este să înveți din experiență și să fii mai atent la cine îți demonstrează, prin comportament, că merită încrederea ta. Atunci când încrederea este dezamăgită, poate rămâne tristețe sau chiar teama de a mai avea încredere. Poate rămâne și ceva valoros: capacitatea de a vedea oamenii mai clar, prin prisma faptelor lor și mai puțin prin prisma cuvintelor spuse. În timp, învățăm că o relație sănătoasă nu se bazează pe promisiuni perfecte, ci pe gesturi simple și constante. Pe respect. Pe sinceritate. Pe faptul că omul de lângă tine face ceea ce spune că va face. Faptul că ai avut încredere nu este o greșeală. Să fii sincer și să crezi în oameni este o calitate. Important este ce faci după ce descoperi că o persoană nu a fost demnă de încrederea ta.

    O dezamăgire poate să te facă să spui: „Nu mai am încredere în oameni.”

    Dar poate că nu aceasta este lecția pe care trebuie să o înveți. Poate lecția este să nu mai oferi toată încrederea dintr-o dată.

    Lasă oamenii să îți arate, în timp, cine sunt. Observă cum se comportă cu tine, dar și cu ceilalți. Vezi dacă își respectă promisiunile. Uită-te la felul în care reacționează atunci când le spui „nu”. O persoană în care poți avea încredere nu trebuie să fie perfectă, dar trebuie să fie capabilă să își recunoască greșelile și să își corecteze comportamentul.

    Ce rămâne când faptele lipsesc? Rămâne, poate, o dezamăgire. Dar rămâne și o lecție despre tine și despre oameni. Înveți că nu orice apropiere înseamnă prietenie adevărată, că nu orice promisiune trebuie crezută imediat și că oamenii se cunosc mai bine prin ceea ce fac decât prin cuvinte.

  • Nevoia de apropiere – îmbrățișări, prezență și confuzia sentimentelor în adolescență

    Adolescența este o perioadă în care multe lucruri se schimbă: felul în care ne vedem pe noi înșine, relațiile cu ceilalți și modul în care înțelegem emoțiile. Uneori, putem simți o nevoie puternică de apropiere: să primim o îmbrățișare, să avem pe cineva aproape sau pur și simplu să simțim că nu suntem singuri.

    Această nevoie este firească. Oamenii au nevoie de conexiune, de siguranță și de sentimentul că sunt acceptați. O îmbrățișare oferită cu acordul ambelor persoane poate transmite sprijin, prietenie, grijă și înțelegere. Uneori, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă, simpla prezență a unei persoane de încredere poate conta mai mult decât multe cuvinte.

    Totuși, în adolescență, lucrurile pot deveni confuze, mai ales atunci când apropierea apare între două persoane de sex opus. Un gest de afecțiune poate fi interpretat în moduri diferite. Pentru o persoană, o îmbrățișare poate însemna doar prietenie și sprijin. Pentru cealaltă, același gest poate trezi întrebări sau sentimente pe care încă nu le înțelege.

    De aici apare confuzia: Este prietenie? Este atașament? Este admirație? Este o atracție? Sau este pur și simplu nevoia de a nu fi singur?

    Nu există întotdeauna un răspuns imediat. Emoțiile nu trebuie etichetate în grabă. Adolescența este și perioada în care învățăm să ne cunoaștem, iar uneori este normal să nu știm exact ce simțim.

    Un lucru important este să nu confundăm nevoia de afecțiune cu obligația de a intra într-o relație. Faptul că ne dorim să fim îmbrățișați sau să avem pe cineva aproape nu înseamnă automat că trebuie să existe o relație romantică. Putem avea nevoie de apropiere și de sprijin și din partea prietenilor sau a familiei.

    La fel de important este și respectul pentru limitele celuilalt. O apropiere fizică trebuie să fie dorită și confortabilă pentru ambele persoane. Nimeni nu ar trebui să se simtă obligat să ofere sau să accepte o îmbrățișare doar pentru a nu supăra pe cineva. Uneori, cea mai sinceră formă de grijă este să întrebi și să respecți răspunsul primit.

    Comunicarea poate reduce multe dintre neînțelegeri. Dacă doi adolescenți simt că relația lor devine confuză, nu este obligatoriu să găsească imediat o definiție perfectă. Uneori este suficient să vorbească sincer despre ceea ce îi face să se simtă confortabil și despre limitele pe care le au.

    Nevoia de apropiere nu este un semn de slăbiciune. Dorința de a fi înțeles, ascultat sau de a avea pe cineva alături face parte din experiența umană. Important este să învățăm să recunoaștem ce simțim și să nu căutăm în altă persoană soluția pentru toate nesiguranțele noastre.

    În cele din urmă, apropierea sănătoasă se construiește prin respect, încredere și libertatea de a fi sincer. Uneori, o îmbrățișare este doar o îmbrățișare. Alteori, ne poate face să ne punem întrebări. Iar faptul că avem întrebări nu înseamnă că trebuie să avem imediat toate răspunsurile.

    Adolescența nu este o cursă spre a înțelege totul. Este și o perioadă în care învățăm, pas cu pas, să ne înțelegem pe noi și pe ceilalți.

  • Autocontrolul în era gadgeturilor – între disciplină, libertate și echilibru

    Trăim într-o perioadă în care gadgeturile fac parte aproape permanent din viața noastră. Telefonul este, pentru mulți adolescenți, primul lucru verificat dimineața și ultimul lucru privit înainte de culcare. Mesajele, notificările, videoclipurile, jocurile și rețelele sociale fac parte din viața de zi cu zi. Gadgeturile ne ajută să comunicăm, să învățăm și să ne distrăm, dar ne pot ocupa și foarte mult timp. De aceea, o întrebare devine tot mai importantă: noi controlăm gadgeturile sau gadgeturile ajung să ne controleze pe noi? În acest context, autocontrolul devine o abilitate esențială.

    Autocontrolul înseamnă capacitatea de a ne stăpâni impulsurile și de a lua decizii conștiente, chiar atunci când ceea ce ne dorim pe moment este mai tentant. De exemplu, să alegem să ne terminăm temele înainte de a începe un joc sau să lăsăm telefonul deoparte atunci când avem nevoie să ne concentrăm. Nu înseamnă să renunțăm la gadgeturi, ci să învățăm să le folosim fără ca ele să ajungă să ne controleze. Autocontrolul nu apare peste noapte. Se construiește prin exercițiu. Fiecare moment în care alegem să ne oprim, să ne concentrăm sau să amânăm o plăcere pentru ceva mai important este un mic exercițiu de disciplină.

    În același timp, nu trebuie să privim gadgeturile ca pe un dușman. Tehnologia poate fi extrem de utilă. Putem învăța, crea, comunica, descoperi informații și dezvolta pasiuni cu ajutorul ei. Problema nu este existența gadgeturilor, ci lipsa echilibrului în folosirea lor.

    În adolescență, înveți treptat să iei propriile decizii și să devii mai independent. Tocmai de aceea, autocontrolul este atât de important. A fi liber nu înseamnă să faci orice, oricând. Înseamnă să poți spune: „Eu aleg ce fac cu timpul meu.” De exemplu, poate fi tentant să mai urmărești un videoclip atunci când ai de învățat pentru a doua zi. Un videoclip devine două, apoi zece, iar timpul trece fără să-ți dai seama. În acel moment, autocontrolul nu înseamnă să renunți definitiv la telefon, ci să alegi conștient: „Mai întâi îmi termin treaba, apoi mă relaxez.”

    Aici intervine disciplina. Disciplina nu trebuie privită ca o serie de interdicții, ci ca un mod prin care ne construim obiceiuri sănătoase. Stabilirea unui program, respectarea unor limite și prioritizarea activităților importante ne ajută să avem un echilibru între școală, odihnă, familie, prieteni și timpul petrecut online.

    Disciplina și autocontrolul se dezvoltă treptat. Putem începe cu obiective simple: să stabilim un interval pentru folosirea telefonului, să evităm gadgeturile în timpul mesei sau al învățatului și să ne acordăm momente în care să fim complet deconectați. Cu timpul, aceste alegeri pot deveni obiceiuri. Un adolescent disciplinat nu este cel care nu folosește telefonul, ci cel care știe când să-l folosească și când să-l lase deoparte.

    Un aspect important este că tehnologia nu este dușmanul nostru. Gadgeturile pot fi instrumente extraordinare atunci când sunt folosite cu un scop: pentru documentare, învățare, comunicare sau creație. Problema apare atunci când utilizarea lor devine automată și ne consumă timpul fără să ne ofere un beneficiu real.

    În concluzie, adevărata libertate nu înseamnă să facem tot ceea ce ne dorim în orice moment, ci să putem decide conștient ce este bine pentru noi. Autocontrolul ne oferă această libertate, iar disciplina ne ajută să o transformăm în comportamente de zi cu zi. Într-o lume în care gadgeturile ne solicită permanent atenția, capacitatea de a spune „acum aleg să fac altceva” poate deveni una dintre cele mai importante forme de independență.

  • Frumusețea feminității autentice

    Feminitatea poate fi măsurată prin felul în care arată o femeie, prin hainele pe care le poartă, prin vocea pe care o are sau prin cât de delicată pare la exterior. Feminitatea este, înainte de toate, o relație pe care o construim cu noi înșine. Într-o lume în care ni se spune constant cum „ar trebui” să fie o femeie, poate deveni ușor să uităm să ne întrebăm cine suntem cu adevărat.

    A fi feminină poate însemna blândețe, dar și gingășie. Poate însemna sensibilitate, fără ca aceasta să fie confundată cu slăbiciunea. Poate însemna să știi să oferi, dar și să știi când este timpul să spui „nu”. Poate însemna eleganță, creativitate, curaj, empatie, intuiție sau pur și simplu libertatea de a fi tu însăți.

    Feminitatea nu exclude forța Există încă ideea că o femeie puternică trebuie să fie rece, dură sau mereu în control. În realitate, forța poate avea multe forme. Feminitatea și forța nu sunt opuse. Ele pot exista împreună. Unele calități sunt asociate în mod tradițional cu feminitatea, însă ele nu aparțin exclusiv femeilor. Sunt calități umane pe care fiecare persoană le poate dezvolta.

    Empatia ne ajută să înțelegem ceea ce trăiesc ceilalți fără să ne pierdem propria identitate.

    Blândețea nu înseamnă lipsă de putere. Uneori, este nevoie de mai multă forță pentru a răspunde cu calm decât pentru a reacționa impulsiv.

    Intuiția poate fi privită ca acea capacitate de a observa nuanțe, de a ne asculta experiența și de a acorda atenție semnalelor interioare.

    Creativitatea ne permite să transformăm ideile, emoțiile și experiențele în ceva nou.

    Grija față de ceilalți este valoroasă, dar devine sănătoasă atunci când este însoțită și de grija față de propria persoană.

    Autenticitatea poate fi una dintre cele mai frumoase forme de feminitate: să nu simți că trebuie să interpretezi un rol pentru a fi suficientă.

    O femeie nu trebuie să fie „perfectă” Poate că una dintre cele mai importante lecții ale dezvoltării personale este aceea că nu trebuie să devenim o versiune idealizată a unei femei pentru a avea valoare.

    Exprimă feminitate să fim mereu calme…însă, „trebuie sa fim calme ca femei” creează dezechilibre Exprimăm feminitate să fim mereu elegante…însă, „dacă se întâmplă să nu fim” este bine să continuăm să ne iubim la fel de mult. Exprimăm feminitate să fim disponibile, iubitoare, blânde și înțelegătoare cu ceilalți …însă, a avea momente când suntem mai puțin și suntem la fel de feminine.

    Nu trebuie să fim perfecte.Avem voie să fim în proces. Uneori vom fi curajoase, alteori nesigure. Uneori vom ști exact ce ne dorim, alteori vom avea nevoie de timp pentru a descoperi. Și toate aceste stări fac parte din experiența de a fi om. Feminitatea începe cu relația cu tine

    Poate că adevărata întrebare nu este „Cum ar trebui să fie o femeie?”, ci: „Cum vreau eu să fiu ca femeie?” Răspunsul nu trebuie să semene cu al nimănui. Poate că pentru tine feminitatea înseamnă să fii curajoasă. Pentru altcineva poate însemna să fie creativă, liniștită, independentă, afectuoasă, ambițioasă sau aventuroasă.

    Nu există o rețetă universală. Feminitatea poate fi un proces de întoarcere către tine: către valorile tale, către limitele tale, către visurile tale și către acea parte din tine care nu are nevoie de aprobarea celorlalți pentru a ști că are valoare. A fi femeie nu înseamnă să te încadrezi într-un tipar. Înseamnă să îți dai voie să îți construiești propriul fel de a fi. Iar poate cea mai frumoasă formă de feminitate este aceea în care nu mai încerci să demonstrezi că ești suficientă și începi, pur și simplu, să trăiești în acord cu cine ești.

  • Ce simt și de ce simt? Emoțiile și gândurile care ni le spunem

    Ai fost vreodată foarte supărat și nici tu să nu știi exact de ce? Sau poate cineva ți-a trimis un mesaj scurt, iar tu te-ai gândit imediat: „Sigur este supărat pe mine.” În câteva minute, ai putea începe să te simți trist, anxios sau chiar nervos. Dar dacă, mai târziu, ai afla că persoana respectivă era pur și simplu obosită? Situația nu s-a schimbat. Mesajul a fost același.

    S-a schimbat însă povestea pe care ai construit-o în mintea ta. Aici apare o legătură importantă între emoții, gânduri și credințe. Emoțiile sunt reacții ale noastre la ceea ce se întâmplă în interiorul sau în jurul nostru. Ele ne pot ajuta să înțelegem: ce ne place, ce ne sperie, ce ne rănește, ce este important pentru noi, când avem nevoie de protecție, când avem nevoie de apropiere.

    Emoțiile nu sunt, în sine, „bune” sau „rele”. Este plăcut să simți bucurie, dar și frica poate fi utilă atunci când te avertizează asupra unui pericol. Furia poate semnala că o limită importantă pentru tine a fost încălcată. Tristețea poate apărea atunci când pierzi ceva sau pe cineva important. Problema nu este întotdeauna ce simțim, ci uneori ce facem sub influența emoției.

    Există câteva emoții considerate fundamentale sau primare. Printre ele se află:

    Bucuria

    Poate apărea atunci când trăim ceva plăcut, reușim ceva important sau ne simțim conectați cu ceilalți.

    Tristețea

    Poate apărea în urma unei pierderi, a unei dezamăgiri sau atunci când ceva important pentru noi nu se întâmplă așa cum ne-am dorit.

    Frica

    Ne poate ajuta să observăm un posibil pericol și să ne pregătim să ne protejăm.

    Furia

    Poate apărea atunci când ne simțim nedreptățiți, răniți, ignorați sau când cineva ne depășește limitele.

    Aceste emoții pot apărea rapid. Uneori le simțim înainte să avem timp să analizăm foarte mult situația.

    Emoțiile secundare: ceea ce se construiește peste ceea ce simțim și care se pot forma prin combinarea emoțiilor, experiențelor și interpretărilor noastre. Printre acestea putem întâlni: vinovăția, rușinea, gelozia, invidia, mândria, recunoștința, dezamăgirea, nostalgia.

    De exemplu, gelozia poate include frică, furie și tristețe. Poate îți este teamă să nu pierzi o persoană importantă. Te simți trist pentru că ai impresia că nu mai ești la fel de important. Apoi poate apare furia.Toate acestea se pot amesteca și pot fi trăite sub forma unei singure emoții complexe: gelozia.

    Emoția nu este întotdeauna întreaga poveste Imaginează-ți următoarea situație: Trimiți un mesaj unui prieten. Nu îți răspunde câteva ore. Mintea ta poate începe să creeze interpretări: „Mă evită.” sau „Am spus ceva greșit.” sau „Nu mai vrea să fim prieteni.” Acestea sunt gânduri. Iar gândurile pot influența emoțiile.

    Dacă te gândești: „Mă evită.”, poți simți tristețe. Dacă te gândești: „Face asta intenționat.”, poți simți furie. Dacă te gândești: „Sigur s-a întâmplat ceva.” poți simți îngrijorare. Situația este aceeași. Interpretarea este diferită. Iar interpretarea poate schimba ceea ce simțim.

    Gândurile ne pot influența emoțiile Gândurile sunt ca niște propoziții sau imagini care apar în mintea noastră.

    Uneori sunt utile:

    „Pot să încerc din nou.”

    „Nu a ieșit acum, dar pot învăța.”

    „Pot cere ajutor.”

    Alteori, gândurile pot fi foarte dure:

    „Nu sunt bun la nimic.”

    „O să eșuez sigur.”

    „Toți ceilalți sunt mai buni decât mine.”

    Atunci când repetăm aceste gânduri, ele ne pot influența emoțiile. Dacă îți spui mereu: „Nu sunt suficient de bun.” este posibil să începi să simți tristețe, nesiguranță sau teamă. Apoi, din cauza acestor emoții, s-ar putea să eviți să mai încerci lucruri noi. Și apare un cerc:

    Gând → Emoție → Acțiune → Rezultat → Un nou gând

    De exemplu:

    „O să râdă toți de mine.”
    ↓
    Simt frică.
    ↓
    Nu mai răspund la oră.
    ↓
    Nu aflu dacă răspunsul meu era corect.
    ↓
    „Vezi? Mai bine să nu spun nimic.”

    Cu timpul, acest cerc poate deveni un obicei.

    Emoțiile pot influența și gândurile Legătura funcționează în ambele direcții. Nu doar gândurile ne influențează emoțiile. Și emoțiile pot influența felul în care gândim. Atunci când ești foarte supărat, este posibil să observi mai ușor lucrurile care te enervează. Atunci când ești trist, este posibil să îți amintești mai ușor momentele neplăcute. Atunci când îți este frică, mintea ta poate începe să caute mai multe pericole.

    De aceea este bine să nu luăm toate deciziile importante în momentul în care suntem copleșiți de o emoție puternică. Poți să fii furios dar asta nu înseamnă că tot ceea ce îți spune mintea în acel moment reprezintă întreaga realitate. De cele mai multe ori la baza acțiunilor noastre stau credințele noastre și mai puțin emoțiile pe care le simțim.

    Credințele sunt idei mai profunde pe care le avem despre noi, despre ceilalți și despre lume. De exemplu:

    „Trebuie să fiu perfect ca să fiu apreciat.”

    „Dacă greșesc, înseamnă că sunt slab.”

    „Nu pot avea încredere în nimeni.”

    „Trebuie să fiu mereu mai bun decât ceilalți.”

    Unele dintre aceste credințe se formează în timp. Pot fi influențate de: familie; școală, prieteni, experiențe, societate, rețele sociale, lucrurile pe care ni le spunem în mod repetat. O credință poate influența felul în care interpretăm o situație.

    Un exemplu simplu: doi adolescenți primesc aceeași notă mică. Primul se gândește: „Nu sunt suficient de inteligent.” Al doilea se gândește: „Nu m-am pregătit suficient. Trebuie să schimb ceva.” Situația este aceeași. Nota este aceeași. Dar credințele și interpretările pot fi diferite. Primul poate simți rușine și poate renunța. Al doilea poate simți dezamăgire, dar poate decide să încerce din nou.

    Nu înseamnă că al doilea adolescent nu este afectat.Înseamnă doar că felul în care înțelegem o experiență poate influența ceea ce facem mai departe. Ai grijă la credințele care te limitează!!!

    Uneori avem idei despre noi pe care le considerăm adevăruri absolute. De exemplu:

    „Eu nu sunt bun la matematică.”

    „Eu sunt timid.”

    „Nu pot vorbi în fața oamenilor.”

    „Nu sunt suficient de interesant.”

    Dar merită să ne întrebăm: este un adevăr sau este o concluzie la care am ajuns după anumite experiențe?

    De exemplu, poate ai avut câteva rezultate slabe la matematică. Asta nu înseamnă neapărat că este aproape imposibil să înțelegi matematica. Poate înseamnă că trebuie încă să cauți metoda potrivită. Diferența dintre cele două idei/credințe poate fi importantă. Prima închide o ușă. A doua lasă loc pentru posibilități.

    Emoțiile nu trebuie eliminate Uneori, când ne simțim rău, primul instinct este să vrem să scăpăm cât mai repede de emoția respectivă. Cel mai important aspect este să o înțelegi. Poți să te întrebi:

    1) Ce simt acum? (încearcă să numești emoția)

    2) Ce s-a întâmplat? (care este situația concretă)

    3) Ce gândesc despre această situație? (ce poveste îmi spune mintea)

    4) Ce cred despre mine sau despre ceilalți? (există o credință mai profundă în spatele reacției mele)

    5) Există și o altă perspectivă? (nu pentru a te minți ci pentru a verifica dacă primul gând este singura posibilitate)

    Să presupunem că nu ești invitat într-un grup la o activitate.

    Situația: Nu ai fost invitat.

    Gând: „Nu mă place nimeni.”

    Emoție: Tristețe.

    Dar poate există și alte posibilități:

    „Poate au presupus că sunt ocupat.”

    „Poate a fost o decizie luată în grabă.”

    „Poate este o situație despre care ar trebui să vorbesc cu ei.”

    Nu știm imediat care variantă este adevărată dar putem observa ceva important:

    Primul gând nu este întotdeauna un fapt. Uneori este doar o interpretare.

    Ce putem face atunci când emoțiile sunt puternice? Nu trebuie să devenim experți în psihologie. Putem începe cu aceste câteva întrebări simple enumerate anterior.

    Putem învăța să punem sub semnul întrebării o credință care ne limitează. Conștientizarea nu înseamnă să nu mai ai emoții puternice.Înseamnă să începi să înțelegi și să te cunoști.

    Emoțiile, gândurile și credințele fac parte din aceeași poveste. Uneori o emoție influențează un gând. Alteori un gând schimbă emoția. Iar credințele noastre pot influența felul în care interpretăm aproape tot ceea ce ni se întâmplă. De aceea, să ne cunoaștem nu înseamnă doar să știm ce ne place sau ce vrem să devenim. Înseamnă și să putem observa, din când în când, ce se întâmplă în interiorul nostru.

    Nu tot ce simți trebuie să te conducă.
    Nu tot ce gândești este un fapt.
    Și nu orice credință despre tine trebuie să rămână aceeași toată viața.

    Uneori, primul pas spre schimbare este pur și simplu să te oprești și să întrebi: „Ce se întâmplă acum în mine?” Pentru că, atunci când începi să înțelegi ce simți, ce gândești și ce crezi, începi să ai mai multă libertate în felul în care alegi să răspunzi.

  • Exemplul pe care îl alegi devine parte din tine!

    Posibil că nu te-ai gântit niciodată la un aspect: oamenii din jurul tău te influențează mai mult decât îți imaginezi. Felul în care vorbești, felul în care reacționezi când ești nervos, felul în care te porți cu cei care nu îți pot oferi nimic în schimb, felul în care privești un eșec, felul în care vorbești despre tine. Toate acestea se construiesc, în timp, și din ceea ce observi la ceilalți.

    Uneori învățăm din sfaturile pe care le primim. De foarte multe ori, învățăm din exemple. Oamenii ne învață chiar și atunci când nu își propun. Un copil observă cum reacționează părinții atunci când apare o problemă. Un elev observă cum profesorul tratează un coleg care a greșit. Un adolescent observă cum prietenii lui vorbesc despre cineva care nu este prezent. Observă cine își cere scuze, cine își respectă promisiunile, cine renunță atunci când lucrurile devin dificile, cine continuă, cine îi ajută pe ceilalți, cine râde de greșelile altora, cine are curajul să spună: „Am greșit.”

    Poate că nimeni nu îți spune direct: „Așa trebuie să fii.” Dar, văzând în fiecare zi anumite comportamente, începi să le consideri normale. De aceea, puterea exemplului este atât de mare. Modelele nu sunt doar oamenii celebri Atunci când auzim expresia „model de urmat”, ne gândim poate la sportivi, artiști, oameni de succes sau persoane cunoscute. Și este firesc să avem oameni pe care îi admirăm. Un model poate fi părintele care muncește în fiecare zi fără să se plângă, profesorul care își tratează elevii cu respect, antrenorul care nu te umilește atunci când pierzi, un prieten care rămâne lângă tine atunci când îți este greu, un bunic care te-a învățat ce înseamnă răbdarea sau chiar un coleg care are curajul să fie el însuși într-un grup în care toți încearcă să pară la fel.

    Uneori, cele mai importante modele sunt oamenii pe care nu îi vede nimeni pe internet. Dar atenție: nu orice persoană pe care o admiri este un model bun!!! În lumea rețelelor sociale, este ușor să confunzi popularitatea cu valoarea. Un număr mare de urmăritori nu înseamnă neapărat caracter. Un stil de viață spectaculos nu înseamnă neapărat fericire. Un om care pare foarte sigur pe el într-un videoclip poate fi foarte diferit în viața de zi cu zi.

    De aceea, poate fi util să te întrebi: „Ce anume admir la el/ea?” Este curajul… disciplina…creativitatea…felul în care vorbește…respectul pentru ceilalți…perseverența sau poate admiri doar faptul că este populară? Întrebarea aceasta te ajută să alegi mai conștient modelele pe care le lași să te influențeze.

    Nu copia omul! Învață de la el!

    Un model nu înseamnă să devii copia altcuiva. Poți admira disciplina unui sportiv fără să devii sportiv. Poți admira curajul unui activist fără să faci exact aceleași lucruri. Poți admira creativitatea unui artist fără să îi copiezi stilul. Important este să descoperi ce valoare se află în spatele comportamentului. Astfel apare întrebarea firească: „Ce a făcut acest om pentru a ajunge acolo și ce pot învăța eu din asta?” Astfel, admirația se transformă în învățare.

    Și tu ești un model pentru cineva Poate că aceasta este partea la care te gândești cel mai puțin. Poate crezi că modelele sunt întotdeauna oamenii mai mari, mai experimentați sau mai cunoscuți. Dar există posibilitatea ca cineva să te privească pe tine și să învețe din ceea ce faci.

    Poate un coleg mai timid vede că ai avut curajul să vorbești. Poate un frate mai mic observă cum reacționezi atunci când pierzi. Poate un prieten vede că îți respecți cuvântul. Poate cineva observă că ai cerut ajutor atunci când nu te-ai descurcat singur.

    Nu trebuie să fii perfect pentru a fi un exemplu bun. De fapt, uneori, un exemplu foarte puternic este omul care greșește, recunoaște și încearcă din nou. Nu trebuie să te gândești că trebuie să schimbi lumea. Poți începe mult mai simplu.

    Cum vorbești cu cineva care este diferit de tine? Cum reacționezi atunci când pierzi? Ce faci atunci când nimeni nu te vede? Îți recunoști greșelile? Îți respecți promisiunile? Îi tratezi pe ceilalți așa cum ai vrea să fii tratat? Ai curajul să spui „nu” atunci când grupul merge într-o direcție în care tu nu vrei să mergi? Aceste lucruri spun mult mai multe despre tine decât hainele pe care le porți, notele pe care le primești sau numărul de urmăritori pe care îl ai. Puterea exemplului începe cu lucrurile mici.

    Poate că nu vei deveni celebru. Aproape sigur vei influența oameni prin felul în care vorbești, prin felul în care reacționezi., prin felul în care îi tratezi, prin alegerile pe care le faci.

    Uneori, un singur gest poate rămâne în mintea cuiva ani întregi. Un profesor care ți-a spus la momentul potrivit „poți”. Un prieten care nu te-a abandonat când ai greșit.

    Un părinte care și-a cerut scuze. Un coleg care te-a apărat atunci când ceilalți râdeau.

    Poate că niciunul dintre ei nu și-a imaginat că acel moment va avea o asemenea importanță. Dar a avut. Alege cu atenție pe cine lași să te influențeze În fiecare zi, intră în mintea ta sute de mesaje. Nu le poți opri pe toate dar poți decide ce păstrezi.

    Poți alege oameni care te inspiră să devii mai curajos, mai responsabil, mai bun și mai sincer. Pentru că un model de urmat nu trebuie să fie perfect. Trebuie să îți ofere ceva valoros de învățat. Întrebarea rămâne…Cine te învață cine să fii? Privește puțin în jurul tău și, poate cel mai important, privește-te pe tine. Poate că nu poți controla tot ceea ce învață ceilalți de la tine.Dar poți alege ce fel de exemplu vrei să fii.

    Nu trebuie să fii perfect pentru a inspira pe cineva. Trebuie doar să fii autentic, să înveți din ceea ce trăiești și să alegi, zi de zi, ce fel de om vrei să devii.

  • Știu ce vreau? Știu ce fac?

    Stiu ce vreau? Stiu ce fac? Sunt întrebări simple. Și totuși, uneori sunt întrebări la care este surprinzător de greu de răspuns. Dacă ești adolescent, ai auzit deja de multe ori întrebări precum: „Ce vrei să faci în viitor?”, „Ce facultate vei urma?”, „Ce meserie vrei să ai?”, „Ce planuri ai?” Și poate că uneori ai un răspuns. Alteori, însă, ai vrea să spui: „Nu știu încă.” Și este perfect în regulă.

    Adolescența nu este perioada în care trebuie să ai toate răspunsurile. Este perioada în care începi să îți pui întrebările potrivite. Știu ce vreau sau ce vor ceilalți pentru mine?

    Poate că îți dorești să ai mulți urmăritori pentru că vezi că alții au. Poate că vrei să fii într-o anumită gașcă pentru că acolo pare că se întâmplă cele mai interesante lucruri.

    Poate că alegi o anumită carieră pentru că părinții consideră că este cea mai bună. Poate că vrei să arăți într-un anumit fel pentru că vezi zilnic pe internet imagini care îți spun, direct sau indirect, cum „ar trebui” să arăți.

    Există o întrebare importantă. Dacă nimeni nu ar avea nicio părere despre alegerea mea, ce aș alege eu? Nu este o întrebare la care trebuie să răspunzi imediat. Dar merită să ți-o pui. Pentru că, uneori, abia atunci începi să descoperi diferența dintre ce îți dorești tu și ce crezi că ar trebui să îți dorești.

    Poate că încă nu știi ce profesie vei avea. Poate că nu știi ce fel de relație îți dorești, unde vei locui sau ce vei face peste zece ani. Nici nu ai cum să știi toate acestea.

    În schimb, poți începe cu lucruri mai simple:

    Ce îmi place să fac?

    Ce mă face curios?

    Ce mă enervează?

    Ce mă motivează?

    În ce momente simt că sunt eu însumi?

    Ce aș încerca dacă nu mi-ar fi teamă că voi fi judecat?

    Răspunsurile se pot schimba. Și este normal. Tu te schimbi. Ceea ce îți place la 15 ani poate fi diferit la 18 ani. Ceea ce credeai important acum câțiva ani poate să nu mai fie important mai târziu. A te descoperi nu este un examen pe care trebuie să îl promovezi. Este un proces în cadrul căruia înveți să faci că vrei pentru că îți place sau crezi că îți aduce veniturile dorite…pentru că alegi.

    Poți să știi ce vrei și totuși să faci lucruri care te îndepărtează de ceea ce îți dorești. Poți spune că vrei rezultate bune la școală, dar să amâni mereu învățatul. Poți spune că vrei să fii într-o relație sănătoasă, dar să accepți comportamente care te rănesc. Poți spune că vrei să ai mai multă încredere în tine, dar să te compari în fiecare zi cu alții. Poți spune că vrei să fii independent, dar să lași mereu pe altcineva să decidă în locul tău. De aceea, există o diferență importantă între intenție și acțiune.

    Să vrei ceva este începutul. Să faci ceva pentru acel lucru este următorul pas. Alegerile mici construiesc lucrurile mari Poate că uneori ai impresia că viața ta se va schimba printr-o singură decizie uriașă. În realitate, foarte multe lucruri se construiesc prin alegeri mici, repetate.

    Cinci minute în care începi ceva în loc să amâni.

    Un „nu” spus atunci când ceva nu îți face bine.

    Un „îmi pare rău” spus când ai greșit.

    O oră în care lași telefonul deoparte.

    Un mesaj prin care ceri ajutor atunci când nu te descurci singur.

    O conversație sinceră cu un părinte, profesor sau prieten.

    O încercare după un eșec.

    Nu par lucruri extraordinare.

    Dar tocmai aceste lucruri îți construiesc treptat caracterul. Nu confunda libertatea cu lipsa responsabilității Pe măsură ce crești, îți dorești mai multă libertate. Este firesc. Vrei să alegi singur ce faci, cu cine te întâlnești, ce porți, ce urmărești, unde mergi și ce planuri ai.

    Libertatea nu înseamnă doar: „Fac ce vreau.” Înseamnă și: „Înțeleg că alegerile mele au consecințe.” Dacă aleg să nu învăț, trebuie să accept că rezultatul poate fi o notă mai mică. Dacă aleg să rănesc pe cineva, trebuie să îmi asum efectul asupra acelei persoane. Dacă aleg să fac ceva riscant doar pentru a fi acceptat de grup, trebuie să mă întreb dacă merită. Libertatea adevărată începe atunci când poți spune: „Este alegerea mea și îmi asum ceea ce vine după ea.” Nu trebuie să fii sigur. Trebuie să fii atent.

    Poate că una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să credem că trebuie să fim siguri înainte de a încerca ceva. Uneori trebuie să încerci ca să afli.

    Nu știi dacă îți place un domeniu până când nu îl explorezi. Nu știi dacă îți place un sport până când nu îl practici. Nu știi dacă o activitate ți se potrivește până când nu îi dai o șansă. Nu știi întotdeauna cine ești până când nu treci prin experiențe care te ajută să te descoperi. De aceea, nu este nevoie să ai toate răspunsurile. Ai nevoie să fii atent la ceea ce înveți despre tine.

    Data viitoare când vei spune: „Eu vreau asta.” Oprește-te câteva secunde și întreabă-te: „De ce?” Dacă răspunsul este: „Pentru că îmi place.”, „Pentru că mă face curios.”, „Pentru că mă reprezintă.”, „Pentru că vreau să încerc.” , atunci poate că ai găsit ceva care îți aparține cu adevărat.

    Dar dacă răspunsul este: „Pentru că toți fac asta.”, „Pentru că vreau să mă placă ceilalți.”, „Pentru că mi-e teamă să nu fiu diferit.”, „Pentru că asta așteaptă ceilalți de la mine.” atunci poate merită să te mai gândești.

    Nu pentru că alegerea ta ar fi neapărat greșită, ci pentru că este important să știi de unde vine.

    Poate că, în acest moment, răspunsul tău la prima întrebare este: „Nu sunt sigur.” Iar la a doua: „Uneori da, alteori nu.” Este un răspuns bun. Pentru că nu trebuie să ai viața rezolvată la 15, 16, 17 sau 18 ani. Ai voie să explorezi. Ai voie să te răzgândești.

    Ai voie să greșești. Ai voie să descoperi că un drum nu este pentru tine și să alegi altul. Important este să nu trăiești permanent pe pilot automat. Să te oprești din când în când și să te întrebi: Ce vreau? De ce vreau asta? Ce fac acum pentru ceea ce îmi doresc? Aleg pentru mine sau doar încerc să fiu acceptat?

    Poate că nu vei găsi întotdeauna răspunsul. Dar fiecare întrebare sinceră te apropie puțin mai mult de tine. Iar maturizarea nu înseamnă să știi totul. Înseamnă să începi să îți cunoști alegerile, să îți asumi consecințele și să ai curajul de a-ți construi propriul drum. Nu trebuie să știi exact unde vei ajunge. Important este să știi de ce faci următorul pas.

  • A fi prezent în propria viață

    Ai avut vreodată o zi în care ai făcut lucruri aproape fără să te gândești? Ai deschis telefonul „doar pentru câteva minute” și ai ajuns să stai o oră pe rețelele sociale? Ai spus ceva la nervi și apoi ți-ai părut rău? Ai făcut ceva doar pentru că toți ceilalți făceau același lucru? Ni se întâmplă tuturor.

    De multe ori, trăim pe „pilot automat”. Reacționăm, răspundem, alegem și mergem mai departe fără să ne oprim să ne întrebăm: „De ce fac asta?”, „Ce simt acum?” sau „Este cu adevărat alegerea mea?” Aici începe starea de conștiență, când începi să te întrebi înainte să acționezi.

    A fi conștient nu înseamnă să fii serios tot timpul, să nu greșești sau să îți analizezi fiecare gest. Înseamnă, pur și simplu, să fii atent la tine și la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Să observi că ești nervos înainte să reacționezi. Să îți dai seama că ești trist, chiar dacă încerci să pari indiferent. Să observi că te compari cu cineva de pe internet și să înțelegi că ceea ce vezi acolo nu reprezintă întreaga lui viață. Să poți spune „nu” atunci când ceva nu ți se potrivește, chiar dacă ceilalți spun „da”. Și, poate cel mai important, să începi să faci diferența dintre ce vrei tu și ce simți că trebuie să vrei pentru a fi acceptat. Emoțiile nu sunt dușmanii tăi

    În adolescență, emoțiile pot fi foarte puternice. Uneori poți trece rapid de la entuziasm la furie, de la încredere la îndoială sau de la bucurie la tristețe. Asta nu înseamnă că este ceva în neregulă cu tine. Emoțiile sunt mesaje. Ele îți spun ceva despre ceea ce trăiești, despre ceea ce îți place, despre ceea ce te rănește sau despre ceea ce ai nevoie.

    Conștiența înseamnă să nu te lași condus imediat de fiecare emoție. De exemplu, poți fi foarte furios și totuși să alegi să nu trimiți acel mesaj pe care îl vei regreta peste zece minute. Poți fi gelos și să te întrebi de unde vine gelozia. Poți fi dezamăgit și să accepți că ai dreptul să fii așa, fără să te consideri slab.

    Între ce simți și ce faci există un mic spațiu. În acel spațiu se află alegerea ta.

    Poate că una dintre cele mai mari provocări pentru adolescenții de astăzi este faptul că au permanent acces la viețile altora. Vezi oameni care par mai frumoși, mai populari, mai fericiți, mai talentați sau mai împliniți. Și, fără să îți dai seama, începi să te întrebi:„De ce eu nu sunt așa?” Dar trebuie să îți amintești ceva important: tu compari viața ta reală cu o selecție din viața altcuiva.

    O fotografie nu îți arată nesiguranțele acelei persoane. Un videoclip nu îți arată toate zilele proaste. Un număr mare de urmăritori nu îți spune dacă acel om se simte cu adevărat bine. Să fii conștient înseamnă și să poți spune: „Ceea ce văd nu este întreaga realitate.”

    Poate părea ciudat, dar cu cât devii mai atent la tine, cu atât devii mai liber. Dacă nu îți observi gândurile, ele pot ajunge să îți conducă alegerile. Dacă nu îți înțelegi emoțiile, ele pot decide în locul tău. Dacă ai nevoie permanentă de aprobarea celorlalți, riști să trăiești viața pe care o așteaptă alții de la tine. Dar atunci când începi să te observi, apare posibilitatea de a alege. Poți spune:

    „Sunt nervos, dar nu vreau să rănesc pe nimeni.”

    „Mi-e teamă, dar vreau să încerc.”

    „Toți ceilalți fac asta, dar eu nu mă simt bine cu alegerea asta.”

    „Am greșit. Nu îmi place ce am făcut, dar pot învăța din asta.”

    Acestea nu sunt semne de slăbiciune. Sunt semne că începi să te maturizezi. Nu trebuie să ai toate răspunsuril. Poate una dintre cele mai mari presiuni ale adolescenței este ideea că trebuie să știi deja cine ești, ce vrei să faci în viață, ce carieră vei avea și ce fel de persoană vei deveni. Nu este nevoie să ai toate răspunsurile. Ești încă în proces de descoperire. Uneori vei alege bine. Alteori vei greși. Vei schimba opinii, prietenii, pasiuni și poate chiar visuri. Și este în regulă. Conștiența nu înseamnă să ai o viață perfectă. Înseamnă să poți privi ceea ce trăiești și să spui: „Vreau să înțeleg ce mi se întâmplă și să aleg cât pot de bine pentru mine.”

    Un exercițiu

    Data viitoare când simți că ești foarte nervos, trist, speriat sau presat să faci ceva, oprește-te pentru câteva secunde și întreabă-te:

    Ce simt?

    De ce simt asta?

    Ce am nevoie acum?

    Dacă aș avea puțin timp să mă gândesc, ce alegere aș face?

    Nu trebuie să găsești imediat răspunsul perfect. Important este că te-ai oprit. Ai ieșit pentru câteva clipe de pe „pilot automat”. Și poate că exact în acele câteva secunde începe o schimbare importantă: aceea în care nu mai reacționezi doar la ceea ce ți se întâmplă, ci începi să alegi cum vrei să răspunzi.

    Starea de conștiență nu este ceva spectaculos. Poate începe cu lucruri foarte mici:

    Să îți asculți emoțiile.

    Să îți observi gândurile.

    Să nu faci ceva doar pentru că ceilalți o fac.

    Să accepți că poți greși.

    Să îți pui întrebări.

    Să fii sincer cu tine.

    Și să înțelegi că, deși nu poți controla tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, poți învăța să ai tot mai multă grijă de felul în care alegi să răspunzi. Viața ta nu trebuie să fie perfectă pentru a avea valoare. Trebuie doar să începi să fii prezent în ea.

    Pentru că atunci când devii conștient de tine, începi să descoperi nu doar cine ești, ci și cine poți deveni.