Există o teamă despre care nu vorbim prea des nici noi adulții și cu atât mai puțin adolescenții: teama că, deși oamenii ne privesc, poate că nu ne văd cu adevărat. Putem fi înconjurați de colegi, să avem prieteni, să primim mesaje, like-uri, complimente și, cu toate acestea, să ne întrebăm în liniște:
„Oare mă place cineva cu adevărat pentru cine sunt?”
Poate că aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi pe care le avem: să fim văzuți nu doar observați nu doar ascultați nu doar plăcuți. Ci să fim văzuți în lucrurile pe care nu le spunem. Ne dorim să existe cineva care să observe când nu suntem bine, chiar dacă spunem „sunt ok”, cineva care să își amintească lucrurile mici pe care le povestim, cineva care să ne vadă dincolo de poze, de glume, de note, de haine, de rezultate și de imaginea pe care încercăm să o construim.
Pentru un adolescent, poate fi foarte greu să simtă că nu este văzut de prietenii săi. Poate că grupul merge undeva fără el. Poate că mesajele lui rămân fără răspuns. Poate că prietenii par să se înțeleagă mai bine între ei. Poate că persoana de care îi place nu îi răspunde în același fel. Și, fără să își dea seama, un simplu moment de respingere se poate transforma într-o întrebare mult mai dureroasă:
„Ce este în neregulă cu mine?”
Aici apare capcana: începem să confundăm faptul că cineva nu ne-a ales cu ideea că nu merităm să fim aleși. Confundăm o prietenie care s-a schimbat cu propria noastră valoare. Confundăm lipsa de atenție a cuiva cu lipsa noastră de importanță. Cele două aspecte nu sunt același lucru. Faptul că cineva nu te vede nu înseamnă că nu există nimic de văzut în tine. Faptul că cineva nu te iubește așa cum ți-ai dori nu înseamnă că nu ești demn de iubire. Faptul că nu faci parte dintr-un anumit grup nu înseamnă că nu îți găsești locul nicăieri. Și poate că cel mai greu este să înțelegem asta atunci când ne dorim foarte mult să fim acceptați.
Atunci când vrem să fim plăcuți, putem începe să ne schimbăm. Râdem la glume care nu ne amuză. Spunem „da” când vrem să spunem „nu”. Ne prefacem că nu ne pasă. Ne comportăm într-un anumit fel pentru a fi acceptați. Ne comparăm. Încercăm să fim mai interesanți, mai amuzanți, mai frumoși, mai talentați, mai populari. Și, încet, putem ajunge să nu mai știm unde se termină ceea ce suntem și unde începe ceea ce credem că trebuie să fim pentru ceilalți.
Poate că una dintre cele mai importante întrebări ale adolescenței nu este: „Cum pot să fac să mă placă toată lumea?” ci: „Cine sunt eu atunci când nu încerc să îi conving pe ceilalți să mă placă?”
Răspunsul nu apare imediat. Și este în regulă. Ne construim în timp, prin pasiunile noastre, prin lucrurile care ne fac curioși, prin oamenii cu care putem fi sinceri, prin greșelile din care învățăm, prin limitele pe care începem să le punem, prin momentele în care alegem să rămânem noi înșine, chiar dacă ar fi mai ușor să ne prefacem.
Aici apare și cealaltă teamă: teama de a nu avea valoare. Uneori credem că avem valoare doar dacă reușim, dacă avem note bune, dacă suntem buni la sport, dacă suntem admirați, dacă avem un talent, acă arătăm într-un anumit fel, dacă avem mulți prieteni, dacă cineva ne iubește.
Dar valoarea unui om nu poate fi măsurată prin toate acestea. Ele pot spune ceva despre ceea ce faci, despre ceea ce îți place sau despre ceea ce ai reușit. Nu spun cât valorezi ca persoană. Nu trebuie să câștigi ceva pentru a merita respect. Nu trebuie să fii interesant în fiecare zi pentru a merita prietenie. Nu trebuie să fii perfect pentru a fi iubit. Și nu trebuie să demonstrezi permanent că meriți să fii aici. Poate că uneori avem nevoie mai puțin să fim validați și mai mult să învățăm să ne cunoaștem. Să ne întrebăm:
Ce îmi place mie?
Ce mă face să mă simt eu?
Cu cine pot fi sincer?
Ce fel de prieten vreau să fiu?
Ce lucruri sunt importante pentru mine?
Ce aș face chiar și dacă nimeni nu m-ar aplauda?
Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să construim ceva mai stabil decât popularitatea sau aprobarea celorlalți: sentimentul că știm cine suntem. Atunci când începem să ne vedem noi înșine cu mai multă blândețe, devine puțin mai ușor să suportăm momentele în care alții nu ne văd. Pentru că da, vor exista oameni care nu ne vor înțelege. Vor exista prietenii care se vor termina. Vor exista oameni pe care îi vom plăcea și care nu ne vor plăcea înapoi. Vor exista grupuri în care nu ne vom potrivi. Vor exista zile în care ne vom îndoi de noi. Asta nu înseamnă că nu avem valoare. Înseamnă că suntem oameni și că relațiile dintre oameni sunt complicate. Iar undeva, printre toate aceste încercări, poate că învățăm unul dintre cele mai importante lucruri despre noi: nu avem nevoie ca toată lumea să ne vadă pentru ca existența noastră să conteze.
Avem nevoie de câțiva oameni lângă care putem fi autentici. Avem nevoie de spații în care putem crește.Avem nevoie de curajul de a ne descoperi. Și avem nevoie, poate mai mult decât orice, să nu ne abandonăm pe noi înșine doar pentru a nu fi abandonați de ceilalți. Pentru că valoarea ta nu începe în momentul în care cineva te alege. Era acolo și înainte.
Lasă un răspuns